Dragoste să fie !

    Era trecut de miezul nopții, pe fața noastră se citea o urmă de oboseală ... zâmbete... gânduri... câteva vorbe aruncate așa.. cu dublu înteles, pentru a-ți bulversa ușor mintea.

  - Rămâi la mine în noaptea asta... !?

  - Nu, mai am de facut lucruri acasă.

  - Ești sigură că ăsta e motivul real... nu ascunzi nimic?

  - Hmm, de fapt mereu am crezut ca dimineața se întamplă o chestie mai ciudată... o enfuzie de sentimente ne cuprinde și dragostea începe să apară...

  - Haha, ți-e frică să nu te îndragostești de mine, mâțo?! Dar știi că dacă e să iți pice cineva cu tronc, o să te îndrăgostești oricum .

  - Poate că ai dreptate, dar du-mă acasă te rog... deja mi-am lasat chestii neterminate tocmai pentru a nu fi tentată să rămân în preajma ta !

Și inevitabilul s-a produs... inima mea a început să o ia razna și mintea a luat-o si ea pe aratură căci mă gândeam tot mai des la el. Dacă aș fi rămas la el oare lucrurile ar fi stat altfel ?!

     Da, poate ar fi stat mai rău, fiindcă atitudinea lui s-a schimbat. Odată ce provocarea a luat sfârșit  și interesul pe care il manifesta față de mine a început să se diminueze. Partea ciudata este că tipul a părut vizibil deranjat că mă opun posibilității de a mă îndragosti de el... însa cel mai probabil orgoliul era singurulul care i-a creat senzația de disconfort.

    E dureros când ești prins între dorința de a păsta un om aproape și a fi pus în fața dovezii că ești mai mult o provocare, un țel care trebuie atins... Ce face lucrurile așa dureroase ?! Timpul, energia și mai ales sentimentele investite, fie ele și doar de pură prietenie. De câte ori întalnesti o persoană nouă și începi să te apropii de ea, deși poți intuii că lucrurile nu vor dura prea mult în timp , îi dai o bucatică din inima ta... Iar când vezi că acel om pleacă, deabia atunci realizezi că ai oferit o mică parte din tine, atunci simți durerea, simți tristetea și dorinta de a te apara cât mai bine. În astfel de momente iei decizia să te închizi și să iți păstrezi sufletul intact.

   Însa dacă stai doar în mica ta colivie cum poți să te mai bucuri de restul sentimentelor?! Ca să suferi nu ar trebui mai întâi să simți fericirea ?! Nu ar trebui mai întâi să îndraznești, să oferi și să iei ceea ce consideri că ți se cuvine?!

    Legatura cu acest tip clar mi-a lasat un gol în suflet... perioada de interacțiune cu el a fost destul de intensă, a fost o prietenie ciudată ce nu voia să ramană pură, a fost un joc al seducției și al cuvintelor ce mi-a stimulat mintea și mi-a bucurat sufletul într-un mare fel, a fost o luptă cu limitele și convingerile fiecaruia, dar cel mai important a fost o confruntare cu mine însămi. Am reușit să trec peste anumite blocaje, mi-am facut curat în minte și în suflet, am luat decizii radicale ( lucru care nu prea mă caracterizează), am simțit pentru o clipa extazul... ca mai apoi să simt dezamagirea.

   Acum, când constat că suntem la final de drum simt că o parte din sufletul meu e pustiit, că ceva din mine s-a rupt și a  pleacat odata cu el... dar nu îl condamn, nu îl urăsc ci din potrivă ÎI MULȚUMESC !

    Îi mulțumesc pentru varietatea de sentimente pe care m-a făcut să o traiesc, pentru importantele lecții pe care m-a obligat să le învaț, pentru experiențele mai mult sau mai puțin dureroase ce mă vor transforma într-o variantă mai bună a mea. Așadar nu reget nimic, nu regret că am fost naivă și i-am darut o parte din mine... căci acel gol îl voi completa cu siguranță, cu o bucată dintr-o inima nouă... și atunci când mă voi vindeca, tocmai datorită acelei cicatrici inima mea va fi mai frumoasă și mai stralucitoare.... va fi o opera de artă.

    Așadar să fie dragoste, pentru că este un mod cu totul inedit de a atinge cunoasterea !